Jonglerul de dimineaţă

Eugen Evu in Noua Provincia Corvina (nr. 2 (54) Serie nouă, pagina 103, despre "Jonglerul de dimineaţă"

2010-12-01T19:44:00.008+02:00

Apelat amical să mă pronunţ asupravolumului de debut poetic al lui Alexandru Drăghici, „Jonglerul de dimineaţă”, editatîn ţară, editură nespecificată, la ClujNapoca, 2009, am primit via Revista Agero cu interes sporit şi am procedat la olectură fără riscurile celei psihanalitice,iritante pentru mai toţi poeţii..., cirezumându-mă la un comment aplicat strictpe text. Despre poetul şi eseistul mărturisit a fi „activ comunitar” în diaspora germană şi canadiană, mai ales, îmi întregesc datelecitind prezentarea editorului. Între altele,Alexandru Drăghici ( n. la 11.o9.1961, în Bărcăneşti-Prahova, cu studii universitare matematice în ţară) – ştiam câte ceva din invocatele publicaţii, îndeosebi Galateea, o revistă pe merit deplânsă de mulţi scriitori care au gravitat pe orbita ei... Am avut chiar onoarea unor corepondenţe cu Sorin Anca, am publicat în paginile ei, avânddistinşi amici literari, ca dr. psiholog, poet şi grafician Al. Lungu şi Andrei Zanca, animatori fervenţi ai boemelor culturale româneşti din occident, ori cu graficianul –poet Dănilă... 

Or Alexandru Drăghici evocă revista şi evident exigenţele ei, cele din varianta editată pe hârtie, sau cea Web... Alte pulbicaţii evocate sunt ziarul românesc din Canada, www.observatorul.com (merituoasa revistă a editurii d-lui Bărbulescu? sau www.rom2 şi www.larg. de. (precizare A. Drăghici: este o revistă de sine stătătoare din USA)

Premabulul meu, în cazul editorului Alexandru Drăghici, este necesar mai ales cititorului din ţară, care nu a avut acces la aceste fapte merituoase, de interes pentru o eventuală antologie a românilor emigraţi ieri sau recent din spaţiul „originar”... dedicaţi activităţii literare în diversele mişcări din Germania, mai ales. Poetul Alexandru Drăghici debutează sub semnul imediat observabil, al unei angoase existenţiale şi sub stresul virtualizării „galaxiei internet”, însă leit-motivul artei poetice este unul auto-referenţial, al egoului divergent cu Sinele invocat repetat.

Angoasa sus invocată, a existenţialismului trans-modernist, poate colateral post-modernismului ironiştilor (optzeciştii...), este cea dintâi una a Erosului de tip ironist – oximoronic, vag cu ecouri din M.R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, via Sorescu, iar mai pe aproape George Stanca, recent referenţiat de mine în Revista Agero...

Voi cita fragmentar din cartea citită „la rece”, pentru obiectivitatea fără patosul „constructiv” pe care am practicat-o îndelung. Cartea sa este ironică şi prin genericul în care consideră că a scrie, e a jongla, asta însă pentru un semiotician nu cade pe... Kant.

Eşantioane semnificative : 

,,M-am înnecat cu atâta informaţie

Creierul stă gata să vomite...

Fraze, imagini, ritmuri

Se îmbulzesc la Marea Intrare.

Cenzorul doarme drogat sub masă.(...)

Dirijorul sentimentelor îmi dă un ton

fals” ...

Gândesc nostalgic la crescătorul de idei

 (Vinea le văzuse, n.a.)

Să evadez nu pot, zero unu, unu zero,

bit, bit, bit”...

 ( Information Overflow)

Evident, e vorba de alienarea prin cyborgizare...

 Ce anume acuză poetul dacă nu teroarea (terror mentis) a „galaxiei internet”, sau captivitatea de tip vampirism-energetic a virtualului care „înghite”, ca Vămile Văzduhului mitologic, vezi sintagma citată „Marea Intrare”? Impactul anxios, întru comunicare virtuală, instantanee, al scrisului în Interconnection, este terifiant, este devorator, iar hiper–sensibilitatea „erosului sublimat”, de care scrie Emil Cira din Nurnberg..., prefaţatorul, produce un discurs cvasi-explicit, uşor parodic, uşor depresiv, uşor persiflant... deşi o ars-poetica subţire citată de acelaşi Cira, sugerează enunţiativ empatia, dăruirea, simplitudinea sună aşa :

 ,,Mă caut/ şi mă regăsesc/ mereu/ în gândul tău/ ca şi cum/ eu/ aş fi / ochiul/ cu care tu/ atingi zările”... Diafan şi simplist-retoric, enunţul nu este cheie a cărţii, deoarece dominanta este a dualităţii ego-sine, iar starea este conflictuală. 

 Leit motiv al câtorva poezii este antinomicul Yin – Yang, prefigurat ca o 

clepsidră (interesant) masculin-feminin, şi care este ciudat proiectată pe orizontală!) –  ca perechea umană în actul împreunării, Verbul poetului revine plasticizant, este unul al „umplerii de celălalt": 

 ...,,Aştept să te înduri de mine/ să mă primeşti iarăşi/ să mă umpli încet/ până îmi voi fi/ tot mai străin/ şi tot mai plin de tine” (Tot mai străin, pag, 50). Evident, simbolistica este cea a re-calibrării în sens energetic-fiinţial,... al „sfericului” androginici paltonician. Dar obsesia alienării revine paradoxală, aşa cum şi atunci când Drăghici are reprezentarea strict-grafică, viruală, a Noimei în ireal, în vitualul stihial internet. Este un efort chinuitor de a se înţelege pe sine, însă fără instrumentaţia filosofică.

 Introspecţia este labirintică şi... sisifică. Dacă într-un poem, clepsidra este pe 

dealul-munte” alegoric, altundeva „lumina sinelui” (aluzie la Tăslăuanu), devine labrinith-caleidoscop-oglindire:

„Aproximează exact lumina

ce ţi-o voi trimite

din spatele oglinzii

înapoi” ...

 Este un fel de efect Op Art propus în percepţia pe care o enumeram oximoronică, enunţul este strict eseistic, vag aforistic, livresc. Parcurg invers cartea (!) ştiind că de fapt ea este un itinerar discursiv care, asemeni duratei, străbate invers Timpul... („Înaintăm spre moarte cu spatele”...). 

Alexandru Drăghici îşi are reţeta unui catharsis nu prea convins, aproape auto-persiflant, probabil cu scop... protector...

Mărturisirea unei rupturi între... Yin şi Yang (divorţul?) ia proporţii parafrazice, evitându-se tandru... lamento-ul şi invocându-se destinul, Datum-ul... Însă Fatum-ul, iubirea de propriul destin (artistic?) – este la extremă, conflictul este irezolvabil fără riscul alienării evocate repetat.

Sinele este captiv în „animal”, cum spune Umberto Eco, dar „omul este un sistem bio-energetic deschis, în treimea undă, vibraţie, particulă”... Ce scrie Alexandru Drăghici în cel mai relevant poem, „Circuit închis”, care acuză cert sus-numitele angoase ?

Tu şi eu, într-o clepsidră/ tu, în jumătatea de sus/ eu, aşteptându-te/ în fiecare picătură de nisip/ (subtilă transsubstanţiere- nisip- curgere, n.a.) / Simt cum te aşezi în mine/ (iarăşi verbul umplerii, transferului energetic, Yin – Yang-ul energetic, n.a.) / strat după strat (şi mă umpli neîncetat (idem verbul umplerii celuilalt, verb orgasmic, aici post- coitum, n.a.) / cu o aşteptare flămândă/... (ibid vampirism energetic, n.a.) ...

Suntem în vârful dealului tău iniţiatic

Ne rostogolim la vale

Clepsidră orizontală,

Iubire în circuit închis”

Negreşit, acest poem este între cele mai reuşite şi semnificative ale poetului, textul conţine aforistic (mult în puţine cuvinte), o interpretare originală, coroborând motivul Sisific cu cel al lui Cronos sugestiv prin anticul ceas de nisip... Poetul relevă aici gândire poetică dublată de vizionarismul uşor eclectiv livresc, însă patosul este autentic...

Revenind la poemul paginii 22: 

Tu şi eu, în camera obscură (banda lui Moebues ? n.a.) Yin şi Yang, în labirintul (bis al motivelor onto-poetice, n.a.)

Orgia de a te vedea cu degetele (frumos

spus, n.a.)

Mă aruncă dincolo de timp.

Eternitatea are miros

De transipraţie.

(final care stinge, ratează brutal sublimul, n.a.)

Aluziile la Misterium-ul ezoteric revin şiele, sugerând acel „norişor de spleondoare” din Enuma Eliş: 

 ... ,,mă scuturam de solzi

Ca să primesc penele îngerului

Care ningeau peste mine 

 (frumos nuanţat inefabilul, n)

Din cerul golit de lumină..

...Misterul îmi deschidea umbrela

Şi mă privea cu ochii mari, negri,

întrebător.”

 ( Mister, pag. 49) 

Aceste flash-uri psihedelice, undergraund, ale separaţiei-alienării prin abandonul principiului Yin în „reumplerea” (gravidizarea, foamea materiei, ca în tezele lui Schopenhauer sau ideile lui Eminescu) ..., revin în discursul liric al acestui interesant poet, deocamdată fără „religia" actului poetic în sine, mai degrabă trepidând pe afecte ce se epuizează brusc, strivite de răceala enunţului şi absenţa metaforei plasticizante. Captivitatea în „circuitul închis” este o iluzie, iar umbrele ce se perindă imaginar au ceva mai degrabă oniric, ceva de transă auto-indusă.

Departe el însuşi de cea care îi „cântă iubirea bine temperată”, undeva fiind în zona delicată a anxietăţilor freudiene, dacă nu îl supără asta, poetul Alexandru Drăghici explorează în situri care pot dezveli filonul propriei fiinţe, dacă Eros fuzionează cum Psiche.

Intuieşte el însuşi: 

,,Desigur, există un nucleu de neştiinţă

Care mă va mântui...

Pe altarul intransigenţei mele”

 (Lumina, pag. 21.)

Nu ştiu încă dacă „frica îmblânzită” evocată undeva, este a sinelui, sau a subconştientului labirinthic... 

 „Stai liniştită, îţi spun eu, (ego-ul, voila, n.a.) Când trebuie să muşti”.

                       
Eugen Evu

Cezarina Adamescu: Recenzie:: "Jonglerul sau Starea de mireasmă a Poesiei"

2010-11-22T12:03:00.007+02:00

Alexandru Drăghici, “Jonglerul de dimineaţă”, Versuri, Cluj-Napoca, 2009

 Motto:

“Lumină, tu, mamă a mea!” Autorul-

 Însăşi ideea de jongler presupune spectacol, arenă, scenă, cupolă, abilitate, dexteritate, echilibru, măiestrie. Sub cupola, de un azuriu nedefinit a Poeziei, Alexandru Drăghici ne prezintă un spectacol unic cu un personaj unic: Jonglerul de dimineaţă. De ce “de dimineaţă” şi nu seara, când au loc, îndeobşte, toate spectacolele? Pentru că autorul vrea să-l cunoaştem când n-a apucat încă să se machieze, să-şi îmbrace costumaţia de gală pentru spectacol, să-l vedem aşa cum e: în simplitatea expresivă a gesturilor şi cuvintelor genuine. Pe canavaua tot mai aglomerată (aş îndrăzni să zic – îmbâcsită de erori şi trivialităţi) a literaturii cotidiene, un poet înzestrat şi înveşmântat doar în lumina de sine, circulă “tot mai străin”,  susţinut doar de “aripa îngerului” veghetor (soulguard) – care nu-l slăbeşte din privire până ce, “frica îmblânzită” e redusă la “albul asurzitor” al Clipei ce trebuie numaidecât trăită sub imboldul atât de cunoscut şi sub semnul iminenţei: “Carpe Diem”.

 El îşi asumă rolul jonglerului care aruncă mingi în aer, sub privirile uimite ale asistenţilor vrăjiţi, care cad în extaz urmărind spectacolul. Este şi o modalitate spectaculoasă de a atrage atenţia, dar şi de a distrage atenţia de la altceva.  

 E clipa supremă, cea “de siguranţă absolută”, când ar putea face saltul – “o secundă de beţie” – a încrederii numai în sine, după care urmează, fatalmente, iminenta năruire, cădere în gol a mingilor dansând şi spintecând cu graţie aerul. Ca şi dansul pe sârmă, implică echilibru, atenţie maximă, dexteritate. O singură mişcare greşită şi totul se prăbuşeşte.

 Truda jonglerului pentru acest dans aerian, care din nou îşi adună mingile risipite, deşi mulţimea s-a risipit demult, e similară cu aceea a Poetului care jonglează cu predicate şi verbe, cu metafore şi sintagme într-un spectacol unic în felul lui, pentru că nu are spectatori – reflectă starea de azi a Poesiei – silită să-şi ceară drepturile legitime în manejul unde animalele defilează în blănuri de gală sub şfichiul de bici al dresorului care le aruncă din când în când, pătrăţica de zahăr rezervată performeurilor.

 E o condiţie destul de ingrată, mai întâi pentru spaţiul limitat, rezervat, supra aglomerat, apoi, pentru mişcările dirijate, nu cu bagheta zânelor, dar cu şfichiul de bici rezervat celor cărora le-ar trece prin cap să fie nesupuşi şi să calce greşit. Şi mai seamănă cu manevrarea de către păpuşari, a marionetelor, cărora le imprimă ceva din vocea, ticurile şi personalitatea lor.

 O parabolă destul de ilustrativă, a scenei lumii, a teatrului universal în care fiecare din noi avem un rol, pe care-l ducem, de bine, de rău, la îndeplinire ca să nu împiedicăm angrenajul cosmic. De micul nostru aport poate depinde mişcarea universală. Fiecare e o rotiţă din acest uriaş angrenaj. Autorul îşi rezervă aici, concomitent, rolurile dresorului, al jonglerului, al trapezistului şi, de ce nu, al arlechinului tragic-comic pe al cărui obraz se prelinge lacrima lumii.

 Totul se desfăşoară sub spotul orbitor, reflectoarele aruncă lumini evanescente în toate ungherele, nu numai în cercul din mijloc unde evoluează orbit, protagonistul. Descoperim sub flash-urile colorate un ochi care râde şi pe celălalt plângând, în imensul efort de a înveseli adunarea.

 La fiecare salt mortal – fără plasă – tobele încep sarabande obsesive, ca dinaintea unei execuţii la ghilotină, suspence-ul e creat, emoţiile urcă spre nodul din gât, sugrumă, sugrumă… Viziuni stranii, telurice. Apoi, vaierul colectiv anunţă deznodământul.

 În realitatea în care totul pare ireal, încât poetul se întreabă: “Ce este oare real?//   Această natură vie reflectată / În lacul perfect al nisipului topit / Sau eu, speriat / De somnul languros al luminii / Şi de adâncimea sălcie / A acestei nopţi cu lună?” (Graniţa).

 Poetul colindă pe graniţa fragilă a fantasticului-real care-l reflectă în supradimensiuni: “în luciul funebru al nopţii /  ochi în ochi / zâmbet silit în creion negru” (Graniţa).

 Dacă vom căuta realul în plin imaginar sau invers, fantastical în real, vom avea reflecţia fidelă a propriei imagini în oglinda sufletească.

 Problema e de recunoaştere.

 Se ştie, depărtarea apropie, visul îşi are rădăcina în trăirea autentică, nu poţi fugi la nesfârşit de tine însuţi fără să priveşti măcar o dată în urmă. Atunci, plecarea îţi va părea întoarcere, regăsire:

 “Ca un mercenar mă voi întoarce la tine, / Frânt de oboseala luptei, / Încălzit de dogoarea revederii.” (Plecările mele).

 Bagajul liric al lui Alexandru Drăghici e unul de sportiv, un rucsac lejer atârnat neglijent de umeri şi mâinile libere pentru gesturi esenţiale.

 Tălpile duc tot greul în periplul imaginar pe culoarele nesfârşite ale Poesiei, pe plaje cu nisipuri virgine, pe care le calcă ferm, fără teama afundării până la glezne în auriul arzător şi fin care se alipeşte de piele.

 Poetul are drept toiag cuvântul cel de-nceput şi fără de margini, “punte între două suflete”.

 Cuvintele încălzesc, scutură de nostalgii – ele ţin loc de dioptrii, prin cortina lor de tul poţi întrezări şi pipăi universul.

 Poetul e un îmblânzitor de cuvinte, un alchimist fabricând în retorte aurul iubirii.

 Poet al universului domestic, teluric şi celest în aceeaşi măsură,  Alexandru Drăghici îşi îmbracă în aerul tăios al dimineţii “armura rolului de zi cu zi”, apoi, cu gîndurile dimineţii care “se dezmorţesc la soare” – se întoarce cu faţa către sine şi înarmat astfel cu un arsenal de cuvinte, păşeşte spre comandamentele zilei: “Îmbrac apoi armura rolului de zi cu zi, / Salut pregnant pe cei din jur, / Fac slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi,/ Zâmbesc amar şi lunec mai departe”. (Imn de zi cu zi).

 Seara, doar la-ntors îşi îngăduie lepădarea de măşti, “De zalele cotidianului, mă uit în oglindă / Spre interior./ E întuneric afară / Şi-atât cald înăuntru, / Fiindcă tu eşti aici / Ascunsă printre gânduri, / Loială şi tăcută.” (Imn de zi cu zi).

 Iubirea îi conferă poetului echilibru, împăcare, pace sufletească. Uşa timpului e deschisă uneori “Până la marginea copilăriei” – unde poetul soarbe o gură de neprihănire, o gură de viaţă, o gură de copilărie pentru drumul de-ntors, după sărutul pe frunte al mamei, care-l întâmpină în prag.

 De ce ajunge poetul doar la “marginea copilăriei”  şi nu are curaj să păşească acolo, în vârsta îngenuă, ca pe un tărâm interzis, deşi mama îi surâde mereu din prag şi-i face semne binevoitoare cu mâna?

 Din grabă. Din neatenţie. N-avem timp sufficient de întoarcere. Ni-e gîndul mereu la ducere, la ce avem de făcut, mai mult decît la ce am făcut până atunci. N-avem timp de bilanţuri, n-avem răgaz de analize. Încă n-a sosit ceasul bilanţului, al întoarcerii în paradisul dintâi care ne-a populat primii ani, cei mai frumoşi ai vieţii.

 Şi totuşi, nostalgia pune stăpânire uneori pe suflet ca o zăpadă.

 “Zăpada îşi aşează penelul / Pe copaci, case, drumuri şi fântâni./ Mă încălzesc în faţa acestui peisaj / La focul amintirilor, ce arde plăpând.// Prietenii se aşează în rama albă, / Colaj de chipuri, sentimente şi trăiri; / Strat după strat, lumina se aşează, / Alb asurzitor, definitiv.” (Alb asurzitor).

 Poet de factură modernă, cu un langaj împresurat cu imagini, sintagme şi metafore reavene, Alexandru Drăghici nu se lasă, cu toate acestea, în voia trăirilor emoţionale, ci prudent, se autocenzurează, parcă supus permanent unui control vigilent din partea Ochiului care pe toate le vede. E o măsură de prevedere care-i amprentează discursul liric, gândurile, gesturile.

 Poemele sale sunt  mai  curând intime, confesive,  o lirică de stare, de atmosferă, psihanalitică,  rareori  implicată în probleme sociale ori de natură politică. Militantismul social îi lipseşte şi poate că e mai bine că poetul, din turnul său este atent la propriile trăiri şi imagini interioare, întoarse ca într-un ochean lăuntric care alcătuie la fiecare secundă mozaicuri colorate, reflectate-n oglinzile prismei. Prin el priveşte lumea şi îşi filtrează stările.

 Rareori îşi îngăduie spargerea zăgazurilor şi înfruntarea zăpoarelor din Agora pe care o simte străină şi în care se simte stingher. El nu este un poet pastelist, nu descrie peisaje frumoase, ci îşi descrie propriile  afecte. În definitiv, e un jurnal liric modern. Doar ultimul poem, „Information Overflow”  rupe ritmul interior, plonjând în cotidianul informaţional agresiv, rece, construit din  piese de domino îmbucate. Un puzzle posibil.

 Unul din momentele de graţie este cel dedicat mamei care-i vorbeşte permanent „precum copacul vorbeşte fructului”:

 „Zi de zi îmi vorbeşti / Precum copacul vorbeşte fructului / Şi rogi soarele să întârzie / mai mult asupra mea. // Singurătatea ţi-o cârpeşti cu amintiri, / Numeri clipele / Până la următoarea revedere / Şi printre rugăciuni strecori îngeri, / Care poartă flori de tei la urechi / Să-mi parfumeze necredinţa.// Atâta iertare şi răbdare / Întrece chiar şi îndărătnicia pietrei.// Te port în mine / Precum  o apă fără margini, / Din care lumina şi sunetul / Mă zămislesc neîncetat.” (Mama).

 Un poem perfect este „Policromă” unde limbajul metaforic creează imagini sugestive: „Ploaia roz mă pătrunde până la piele./ După un soare albastru tânjesc / Să evapore tristeţea ta inflaţionară, / Care s-a aşezat printre gânduri. // Îmi port paşii prin iarba roşie / Îmbibată de sîngele clipelor. / Respir aerul violet al zilei abia înmugurite, / portocalie mi-e speranţa din cocon / Şi-abia aştept să bată din aripi.// Pe fundalul scenei, umbra albă / A actorului chinuit de  versurile negre, / Pe care le-a uitat, / mut şi nemişcat îşi declamă rolul. / Prin prisma secundei ţipă tăcerea”.

 Ceea ce e admirabil la acest poet este faptul că nu manifestă predilecţie pentru obscen, pentru vulg şi trivial, precum majoritatea poeţilor contemporani care şi-au făcut din acestea o tribună poetică de unde-şi declamă cu nonşalanţă reziduurile trupeşti şi sufleteşti.   Alexandru Drăghici are  o decenţă şi un respect pentru Cuvânt şi mai ales pentru Versul care-l reprezintă în structura sa interioară. Registrul său intim este acordat cu diapazonul  demnităţii şi verticalităţii umane.

 Poemul „Lumina”  conţine o strofă remarcabilă în care-l recunoaştem pe cel adevărat. Nimeni nu a mai scris că Lumina este mama lui, în afară de Mîntuitorul care îi numea pe discipoli „fiii Luminii”.

 „Şi mă caţăr pe crucea din întuneric, Lumină, tu mamă a mea!/ În acest incest mă voi purifica / În salt cuantic, lumină devin!”  

 În calitare de fiu al luminii şi totodată de iubit al ei, poetul ajunge să nască la rândul lui, fii de lumină, ceea ce e cu adevărat de nepreţuit.

 Există şi versuri paradoxale de genul: „Orgia de a te vedea cu degetele / Mă aruncă dincolo de timp.// Eternitatea are miros de transpiraţie.” (Yin şi Yang).

 Limbajul metaforic al lui Alexandru  Drăghici aspectează versurile, slujindu-i ideea. De pildă: Soarele „stă cu coatele rezemate”/ Pe gardul  orizontului”; „Umbra şuşotea cu lumina” (Vis).

 Şi iată-l pe autor într-o ipostază inedită, după propria mărturisire:„Sub cer albastru / Mă descopăr deodată, / Un primitiv insular / Aşteptând / Un Zeu nepedepsitor, / Care stă alături / Sub soarele îmbătător” (Ateism îmblânzit). La răscrucea trecutului cu viitorul, îl aflăm pe om stând neclintit în „Simetria clipei”: „Mă odihnesc în mijlocul drumului / Şi privesc spre trecut: „Oare, aşa îmi va arăta viitorul?”/ Mă întorc către viitor: „Oare, aşa mi-a fost trecutul?”

 La cumpăna anilor, poetul adună vârste trupeşti şi vârste sufleteşti. E de dorit ca acestea să fie într-un  relativ echilibru.

 Poetul a deprins taina de a-şi privi iubita doar prin filtrul cuvintelor:  „Te pândeam în camera goală, / Pereţii albi te despuiau încet, / Cuvintele încetaseră demult.// Doar zâmbetul tău / Mai lumina deşertul dintre noi, / Te priveam doar prin cuvinte / Şi cât de intangibilă îmi păreai atunci, / Ce albă ţi-era vocea, / Ce neagră privirea.” (Singurătate).

 Între culpa exterioară care-i reflectă propria identitate şi cenzura interioară, poetul se întreabă: „Cine este tatăl faptelor mele?” (Cenzura, născătoare de fapte).

 Cu orgoliul omului stăpân pe propria voinţă, poetul spune: „Nu există judecata de apoi, / Nici oprobiul prietenilor, / Nici răzbunarea vieţii, / Pentru răul ce-l faci, / Ci doar ghilotina propriei exigenţe.// Ascute-i zilnic cuţitul, / Priveşte soarele bun şi darnic, /Lasă-te sedus / Şi mai trăieşte o zi!” (Exigenţă).

 Ceea ce este evident iese cu uşurinţă la lumină, plutind deasupra precum untdelemnul, nu putem ascunde la nesfârşit flacăra sub obroc, ea reflectă adevărul unor sentimente-n declin care-l fac pe poet să mediteze amar asupra efemerităţii iubirii: „În lumina reflectoarelor, / Îmi ceri o lumânare / Şi vrei să-ţi citesc în palmă / Norocul din trecut, / Când îţi eram de-ajuns, / Când vorbele mele le dăltuiai în piatră. // Ecoul mângâierilor mele / Nu mai sfâşie, ca în trecut, / Păienjenişul întunericului. // Vorbesc într-un gol fără ecou...// Iubirea îşi cere răgaz / Şi eu mă adun de printre rânduri.” (Răgaz).

 Căutător neostoit al căii, poetul se-ndreaptă spre divinitate cu spatele, în felul său sincer, deschis, fără încartiruirea în norme şi dogme teologice:

 „Nu vreau să am un răspuns / La o întrebare, pe care nu o am.// Cred în lumina care nu cere credinţă, / Care nu se jertfeşte pentru mine, / Ci dăruieşte fără aşteptări / Şi care nu ştie ce-i păcatul. // Ce poveste minunată eşti / Şi ce naiv eu / Să cred că nu cred în tine.” (Nu cred în tine).

 Dubla negaţie este de fapt, o afirmaţie, s-a demonstrat acest lucru şi calea originală pe care-o alege autorul e cea a descoperirii proprii a unui mod de viaţă, cât mai aproape de Dumnezeu.

 Dar, oricât s-ar ascunde omul de ceilalţi, de Dumnezeu şi de sine nu se poate ascunde: „Iar tu, copilărie, din ascunziş, / Îmi faci semn să nu te dau de gol.” (Curţi interioare).

 Versuri semnificative care arată, de fapt, nevoia stringentă de întoarcere în trecut şi totodată, dorinţa de a nu-i fi descoperite aşa-zisele vulnerabilităţi. Ca şi când, a ne fi dor de copilul din noi, constituie o slăbiciune, o teamă sau o ruşine. E ca şi cum te-ai descoperi pe tine însuţi, nu cum ai fost, ci cum, de fapt, ai rămas.

 Alexandru Drăghici este un poet pudic. Delicateţea şi sensibilitatea  nu permit vulgaritatea de orice fel, care-i repugnă. La el, iubirea e ridicată pe soclu, cinstită şi preamărită ca virtutea cea mai de preţ, şi nu e confundată doar cu dorinţa trupească, atât de comună caracterelor primare. E notabil că poetul vede iubirea  chiar şi atunci când închide ochii viselor nude şi trage zăvorul peste gândurile impure. Ceea ce rămâne e, de fapt, un sentiment neasemuit, puritatea însăşi.

 Şi iată cum se reflectă acest sentiment în lirica sa:

 „Lumina din trăiri stă în genunchi/ Şi se roagă pentru mine / Să vă privesc pe voi, / Cei luminoşi din mine.// Îngerul îmi şterge lacrimile ruşinii / Şi mă iartă, precum şi voi îmi iertaţi mie / Greşitului vostru, voi, copil, femeie, mamă.” (Somnul).

 În urcuşul fără de sfârşit al credinţei, poetul nu se opreşte  ci suie pe scara unei Lumini cu singurul sens, care-i arată şi drumul. Sintagma „Câtă lumină – tot atâta umbră” nu se verifică la acest poet solar care caută sensul, miezul, sufletul luminii ca să se scufunde tot mai adânc în ea, pentru că spiritele luminoase din el ies la iveală dominând întunericul.

 E ceva neasemuit de frumos, de cald, de sincer şi de înălţător în aceste versuri simple la prima vedere, fără nimic spectaculos, dar poate că spectaculosul constă în chiar simplitatea, duioşia lor, o mătase care te învăluie, un plus de tandreţe care îţi e oferită gratuit, în cuvinte esenţiale, smulse parcă din fibră sufletească: „Tălpile goale / Prind rădăcini / În pământul umed / Şi simt prin ele / Geologia rătăcirilor mele.// Mâinile cresc / Către cerul îndrăgostit / De tine Soare.// Gândurile mă poartă / Prin tuneluri pline de lilieci / Şi încep timid / Să bănuiesc cine sunt, / Câţi străini se mai cuibăresc în mine / Şi câtă dragoste / Îmi mai rămâne / De sporit.” (Oglinda).

 Apare des în poeme motivul rătăcirilor: „Vreau să fiu singur / Între hotare proprii. / De-aceea  stau încordat la pândă / Să prind eul primar de gât / Şi să-i sorb secunda caldă. // Secat de iluzii, / Îmi voi agăţa şabloanele în cui / Şi voi lăsa în urmă pleiada / De cruciaţi ai rătăcirilor mele. //Îmi pregătesc mut plecarea, / Care abia acum începe / Să capete un sens.” (Limită).

 Dragostea îşi desfăşoară prerogativele printre  „funcţii matematice nedefinite”  şi „ecuaţii diafane” – în îmbăţişări uimite de regăsire.

 Versuri panseistice, de genul: „Piatra este o mică stea/ Născută din căldură / Cu nostalgia soarelui, / Cu amintirea pământului” – şi: „Piatra este o parte din noi, / care încă nu s-a născut, / Cu o memorie fără început, / A ceea ce a fost / Şi a ceea ce vom deveni.”  Ori: „Vom sta cândva / Unul lângă celălalt, / Piatră lângă piatră / Încălzite de acelaşi soare, / Îndrăgostiţi în trecut, / Înlănţuiţi în viitor.”  

Acestea formează un triptic poetic pe motivul, atât de cunoscut, al pietrei.

 Timiditatea, aşteptarea, căutarea, ruşinea, rătăcirea, neajutorarea, uimirea, dorinţa, şovăiala, vinovăţia, împresurarea, fragilitatea, devenirea, tânjirea, nemângâierea sunt cuvintele de ordine, materialele de construcţie ale edificiului său liric.

 Dorinţa poetului de a fi simultan cu sine însuşi dă sens identităţii sale poetice. Se recunoaşte, ştie cine este şi în virtutea acestei cunoaşteri se îndreaptă spre ceilalţi.

 Iubirea înseamnă în primul rând, empatie, entropie, dăruire, trecerea dintr-o particulă de fiinţă în cealaltă, la fel ca proprietăţile luminii. Paradigma ei însă este tot taina, misterul, vraja, disponibilitatea pentru celălalt, pentru eul-tu în formare care se îngemănează în fruct, în sămânţă, apoi  creşte, înfloreşte, dă rod:

 „Mă caut / şi mă regăsesc / mereu / în gândul tău / ca şi cum / eu / aş fi / ochiul / cu care / tu / atingi zările.” (Dăruire).

 Aceeaşi idee a dăruirii se află şi în poemul: „Circuit închis”: „Tu şi eu, într-o clepsidră, / Tu, în jumătatea de sus, / Eu aşteptându-te / În fiecare picătură de nisip.// Simt cum te aşezi în mine, / Strat peste strat, / Şi mă umpli neîncetat / Cu o aşteptare flămândă.// Suntem în vârful dealului tău iniţiatic, / Ne rostogolim la vale.../ Clepsidră orizontală, / Iubire în circuit închis.”

 Şi până la urmă, poezia este Mister, sub umbrela căruia, ne mişcăm, respirăm şi iubim: „Mă scuturam de solzi / Ca să primesc penele îngerului, / Care ningeau peste mine. // Din cerul golit de lumină, / Ploua cu stele mari. // Misterul îmi deschidea umbrela / Şi mă privea cu ochii mari, negri, întrebători.” (Mister).

 Alexandru Drăghici – poetul matematician ori matematicianul poet  - poate fi recunoscut, nu prin formule ideale, perfecte, ci prin exersarea necontenită a unor stări de inefabil care-i limpezesc gîndurile, fixându-şi coordonatele în oglinda noastră, a fiecăruia. Destul să privim cu atenţie şi-l  vom recunoaşte. Mai bine zis, ne vom recunoaşte în el.

 „Când nu mai ştii cine sunt, / Priveşte în oglinda / Primită în dar! / Mă vei zări difuz / De-atâta depărtare. // Aproprie-te din nou, / Pune-mă pe sticlă, / Copiază-mi conturul, / Aproximează exact lumina, / Ce ţi-o voi trimite / Din spatele oglinzii / Înapoi.” (Lumina din tine).

 Un om aidoma tuturor. Un om (ne)asemuit care s-a deghizat în Jonglerul de dimineaţă, pentru a ne arăta cum să prindem iluzia de coamă şi să jonglăm cu ea precum cu mingile-n iureşul aerian al veacului în care ne-am născut şi-n care suntem nevoiţi să ne ducem existenţa.

CEZARINA ADAMESCU,

www.agero-stuttgart.de

19 noiembrie 2010

O biografie a Cezarinei Adamescu se afla aici >>>>

Completare:
Recenzia a mai fost publicata la urmatoarele adrese:
http://www.glascomun.info/?p=3774 
 

Eugen Evu: Recenzia la volumul "Jonglerul de dimineata"

2010-11-13T20:17:00.005+02:00

Alexandru DRĂGHICI - Information Overflow

JONGLERUL DE DIMINEAŢĂ ...

Eugen Evu

Inteligenţa pe suprastok, suprasaturarea informaţională    (atenţie!), deci asimilarea de cunoaştere stereo-    tipizată, este alienantă pentru individ, dă creierului, funcţiilor sale,    aşadar Psihicului uman, o suferinţă pe care Alexandru Drăghici (el    însuşi informatician) – o resimte şi acuză drept o suferinţă a    sistemului digestiv: 

   M-am înnecat cu atâta informaţie

   Creierul stă gata să vomite..

   Fraye, imagini,, ritmuri

   Se îmbulzesc la Marea Intrare”...

   (Information Overflow) ....

Textul încheie cartea poetului prahovean rezident în    Germania,  imediată după căderea regimului totalitar, aşadar este un    text-cheie, pentru a deschide-închide strict-explicit, am spune în    mod paradoxist,  pentru cititor, mesajul – informaţie:  biologic,    natural, organic, omul-animal, este dificil- daptabil unui hiperflux    de cunoaştere prin tehnologizare excesivă ...    Aşadar pentru un tip de cunoaştere altul decât cel istoric,  cel    socratic, al autocunoaşterii ...   Mai înţelegem  recitind  cartea, că Alexandru Drăghici    are a comunica pe „lungimea de undă a poeziei postmoderniste, fără    colaterale  ornamentice, a-metaforic, trauma sufletului „ nepereche”,    metafizic eminescian, dinspre actul resimţit dramatic, al uneio    despărţiri, sau oricum, al unei necomunicări sentimentale, cu femeia    iubită. „ Ea” îi vorbeşte în zadar, iar tăcerile ei  le resmite poetul    tot ca „un năvod asupra mea” (Tot mai străin).

Formaţia de matematician se insinuează în pragmatismul    a–poezic, tipul de cunoaştere strict raţional, este contrar,    conflictual,  celui revelatoriu, prin Starea poetică, la care se referă    obsesiv Nichita Stănescu în poeme şi eseuri( Antimetafizica).   Alexandru Drăghici a ieşit din sistemul paideumatic al    Naturii, al melosului arhetipal, ...şi a pătruns, în  societatea tehno,    a Robo- omului, iar informatizarea este resimţită dramatic şi ca atare    definită „ information Overflow”...Un labirint- mandală, un    trasei al iniţierii, ce nu corespunde sufletului montan, zaloxean,    spaţiului natal, şi se înstrăinează şi îl înstrăinează de sufletul celei    iubite: „ Când nu mai ştii cine sunt/ priveşte în oglinda/ primită în    dar / mă vei zări difuz/ de-atâta depărtare” (Lumina din tine,    pag. 51)

A exprima suferinţa psihicului  ca o sufocare, „ (înecat    cu atâta informaţie”) – ca pe o durere organică    („ creierul stă gata să vomite”) – este afrimaşie sub teroarea unei    co-prezenţe malefice, terror- mentis„ citez:

   „Cenzorul doarme drogat sub masă

   dirijorul sentimentelor îmi dă un tons fals”...

   Clachez sub acest haos aşa-zis firesc”

   Reţeaua mă trezeşte din abulie

   Şi îmi aduce aminte de

   Marele Rol al Interfeţei”.

Nimic mai clar, mai tăios, despre starea antipoetică,    despre teroarea ...   telepatică auti-ondusă, a conştiinţei de sine,    prin   reflexie- oglindire. Simbolul oglinzii este al labirintului-caleidoscop,    deformant, al sălii oglinzilor în care imaginaţia ia forme groteşti,    este tefifiantă, stihială, sugestiv a ecranului de computer.    Informatizarea conoaşterii de tip stocare,  memorie ...   agresează    subconştientul şi „hardul” ego-ului, riscându-se ruptura, blocarea    comunicării Revelatorii, prin capacităţile biologice tradiţionale, prin    asimiliările experienţei fireşti, AFECTIVE şi empirice, al trăirii    intriseci.

Drăghici defineşte această teroare a percepţiei, această    virusare de afect, în enunţul: „ pune-mă pe sticlă(ecran, n) /    aproximează exact lumina/ ce ţi-o voi trimite ( emite, n) / din spatele    oglinzii...”( înapoi).   O semantică mai degrabă rece, a acelui frig    resimţit prin „ cyborgul” 

Spiriduş al „ magiei” inter-conection...    Matematicianul este şi fizician şi anatomist....El ştie ce înseamnă    interconexarea pe scoarţa cerebrală a sinapselor neuronale   şi desigur, „ creierul lui Broca”.

Mesajul-lamento al poetului- practician WEB, dar şi al    jurnalistului, este cel al antimetafizicii, dar şi al unei vagi    reminiscenţe de patos – nostalgic, faţă de paradisul sălbăticit, însă    suportabil, montan- silvestru (...), în noua condiţie, tehnologizată,    însă în care individul se simte captiv, aşa cum a înţeles şi exprimat    recent într-o carte a sa,  alt webmaster, George Roca ... Consider că şi    filosoful şi web-masterul editor al Revistei Agero, Lucian Hetco, cel    care mi-a semnalat  generos cartea, cu exprimată dorinţă de a o    considera prin înţelegerea poetică,   va  percepe sensibil cele ce    afirm.

Nu sunt adeptul unei abordări a poeziei din unghiul    îngheţat, conceptualizant, ci consider că un alt poet înţelege mai    fidel, mai rezonant, pe „celălalt  poet”...   Şi în niciun caz nu gust    referinţele edulcorate, extrapolând uneori ridicolul, prin exces    plasticizant. Alexandru Drăghici pune întrebări esenţiale Fiinţei    noastre, ca atare, ci minor- autorefenţiale. El pune acele întrebări ce    retoric sugerează răspunsul, dar suspendă în intervale Mirarea, Uimirea,    Întrezărirea, care sunt autenticele „ Mari Intrări”...   de fapt    inefabile, adică Vămi...

Revenind la poemul – cheie al volumului titrat optzecist    – ironic ( SCEPTIC) –„Jonglerul de dimineaţă” ( atenţie, cap-ul limpede(    pragmatic), de după SOMNUL oniric, după descărcarea creierului de    inutile stocări!, paradoxal prin coşmare sau vise refulatorii) ..    Information Overflow – consider că volumul se cere primit aşa cum    este intenţional- transmis, ca o elegie a in-comunicării de tip    infromatic- cvasi- virtuale...A fiinţei hedeggerine, dar mai ales ştiind    despre acestea din cercetările lui Carl Gustav Jung.

O interpretare psihanalistă, desigur, ar risca să ne    supere, ceea ce nu e cazul între cei ce cu adevărat scriu poezie pentru    a Comunica elevat. Alexansru Drăghici asta resimte mereu,  neliniştea de    a nu deveni ... manierist, ca ID într-o Identitate ce este şi ea    massificantă, prin....informatizare !

   „Dacă voi supravieţui/ Voi fi primul  plagiator    

   al propriei creaţii”,    (Discipolul”, pag. 20)

Negreşit, Alexandru Drăghici are „ organon” poetic, în    sensul grecesc, originar : al autocunoaşterii -...Starea conflictuală    transpare însă în altă sentinţă scoratică, aceea de a fi DISCIPOL, - „    Urmează-ţi  zeul”... Un id puternic, poate infexibil îndeajuns, un Ego    foarte activ şi cu  „ leac pentru eros” ( um zice corect Emila Cira, în    prefaţă) – face ca Alexandru Drăghici matematicianul să fie în conflict    interior trepidant, alienant, cu Alexandru Drăghici aspirant la poezie,    aşadar nostalgic al sufeltului întru Fiinţă. Or asta fac    dintotdeauna...poeţii!

Eugen Evu

Provincia Corvina

Brusc şi sigur într-o etapă luminoasă „Jonglerul de dimineaţă”

2010-10-26T09:09:00.004+03:00

Alexandru Drăghici – Brusc şi sigur într-o etapă luminoasă

„Jonglerul de dimineaţă”

Maria Diana Popescu, Agero

La hotarul regăsit, un poet frumos la chip, bine temperat în plecările printre cuvinte, se joacă cu exigenţă de-a v-aţi ascunselea cu singurătatea în curţi interioare, cu trecutul - pescar viclean. Mama îi vorbeşte zi de zi, precum copacul fructului despre iertare şi răbdare, despre frica îmblînzită la limită, despre piatră şi înger, despre circuitul închis într-un alb asurzitor. Poetul păşeşte sub semne augurale, prefaţatorul Emil Cira încredinţează că „Jonglerul de dimineaţă” îşi va găsi cititorul dispus să ocolească împreună cu poetul abisurile urii, ale neîmpăcării cu sine”. 
Uneori, ostenit şi îndrăgostit, jonglerul poposeşte la graniţa unui semn de carte, noaptea blîndă îi acaparează miezul fiinţei – iar de aici încolo, vocea unui înger, o voce nouă, proprie stării de veghe a poeziei, îi indică semnele specifice unei inspiraţii fecunde, ordonîndu-i, tot mai străinului poet, urmele condeiului între fiinţă şi nefiinţă. Jonglerul de dimineaţă pătrunde pe teritoriul unui tip de melanj metaforic, a cărui menire este de a-l ajuta să creeze un cadru poetic reprezentativ pentru sensibilitatea şi pentru modul său de gîndire. Profunzimea şi parfumul limbii române, plasticitatea registrului, farmecul vibraţiei de iubire şi ataşamentul pentru o tablă de valori elevată, expresivitatea discursului, organizarea savantă a versului, subtilizate în cadre poetice de diferite mărimi, vizează nu doar comunicarea unor stări de pură inspiraţie, ci şi persuadarea cititorului: „Toate aceste curţi interioare/ Umbrite de propriile mele gînduri,/ În care copiii zburdă, se ceartă şi râd”/ …iar tu, copilărie, din ascunziş,/ Îmi faci semn să nu te dau de gol”. De altfel, unul dintre factorii de mărime care conferă identitate stilului său este tocmai îmbinarea acestor elemente.  

Volumul prezintă cititorilor un autor cu sufletul aprins de flacăra unui mister subjugat conştiinţei creative, loial pînă la sacrificiu iubirilor sale: nevoia de creaţie şi limba română. Versurile îl reliefează, ca urmare a dinamicii intelectuale şi afective stîrnite în autor: „Închid ochii, ziua trage zăvorul,/ Visele nude pot să înceapă orgia./ În faţa martorilor fără memorie/ Somnul deşiră împletitura Penelopei,/ Cea care mă aşteaptă să mă întorc.” De la calmul versului de început, emoţia creşte sinusoidal, prin acumulările progresive de vibraţii afective, care-i ordonează expresia corespunzător trăirilor. Uneori, singurătatea şi tristeţea poetului, depăşind aria tînguirii discrete, se exteriorizează în versuri de o remarcabilă forţă expresivă: „Gândurile mă poartă/ Prin tuneluri pline de lilieci/ Şi încep timid/ Să bănuiesc cine sunt,/ Câţi străini se mai cuibăresc în mine/ Şi câtă dragoste/ Îmi mai rămâne de sporit” Ţesătura versurilor, purtătoarele unui mesaj emoţional emblematic, vorbeşte despre contrastul dintre susurul fluviului lăuntric şi valul realităţii în care se trăieşte poetul Alexandru Drăghici: „Cenzorul doarme drogat sub masă/ Şi se visează jucînd telefonul fără fir./ Dirijorul sentimentelor îmi dă un ton fals/ Şi râd în loc să plâng./ Clachez sub acest haos, aşa-zis firesc./ Reţeaua mă trezeşte din abulie/ Şi îmi aduce aminte/ De Marele Rol al Interfeţei/ Gândesc nostalgic la crescătorul de idei./ Să evadez nu pot…zero unu, unu zero, bit bit bit…” Şlefuit în tiparele intelectului său, limbajul metaforic integrează organic un poet cu o natură viguroasă, dar şi unul al intuiţiei sensibile, a cărui miză se întîlneşte în drumul spre concreteţe şi devenire; un poet mobil, ajuns în punctul unei expresivităţi, căruia nu-i rămîne decît să stea de vorbă mereu cu lăuntrul şi cu talentul său, plasîndu-se astfel, în mobilitate creativă, adică la fundament: frumosul în sine şi valoare în sine.  

Cu o natură plurală, lăstarele poetice semnate Alexandru Drăghici conduc la o reală esenţă, indică acele forţe stăpînitoare pe lucrul la cuvinte, conferindu-le sens şi valoare: „…stau încordat la pândă/ Să prind eul primar de gât/ Şi să-i sorb secunda caldă/…voi lăsa în urmă pleiada/ De cruciaţi ai rătăcirilor mele/ Îmi pregătesc  mult plecarea/ Care abia acum începe/ Să capete un sens.” Poetul Alexandru arde în învelişurile dimineţii, uneori nemilos cu sine, dar trăind cu o sănătate poetică miraculoasă, generînd aer proaspăt şi luminos dimineţii estetice. Poetul doreşte să facă poezie din existenţa sa, metamorfozîndu-şi propria viaţă în simbolistică. Cu alte cuvinte, Alexandru Drăghici se opreşte vitejeşte la semnele şi sunetele din Olimpul profunzimii. În universul real, unde nu există nimic definitiv şi absolut, poetul e capabil ca din preaplinul creativ să elibereze sens şi table de valori proprii, sau ca şi cînd nemaisuportînd, strigă precum Nietzsche în „Ecce homo”: „afară, afară cu această muzică neagră ca pana corbului. Nu străluceşte oare lumina dimineţii în jurul nostru? A existat vreodată un ceas mai bun pentru a fi încântaţi?, decît, adaug, această poezie care cîntă un cînt al dimineţii, atît de uşor, de înaripat, încît să nu alunge îngerii, ci mai degrabă să-i poftească să cînte.  

Aceasta este clipa cînd, asemeni filosofului platonician ieşit din peşteră în lumina Soarelui, poetul Alexandru Drăghici iese în lumina tiparului întîia oară cu puritatea unei alethaea, iese printre cititori pentru a le dărui din preaplin, pasionat de ţesătura eternei reîntoarceri la Timpul intens şi curat, la veşnica clepsidră a existenţei, răsturnată iar şi iar, şi odată cu ea poetul, şi noi, firişoarele de nisip ale lumii: „Tu şi eu, într-o clepsidră,/ Tu, în jumătatea de sus,/ Eu, aşteptându-te/ În fiecare picătură de nisip”. Persuasiv şi suplu, „crescătorul de idei” îşi va continua drumul în sine însuşi, intrînd brusc şi sigur într-o etapă luminoasă.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Biografie Alexandru Drăghici

2010-07-19T14:27:00.008+03:00

născut în 11.09.1961 în comuna Bărcăneşti, judeţul Prahova

rezident în Germania din anul 1990, actualmente locuieşteîn oraşul Wiesbaden

lucrează în branşa IT din 1985

Studii:

Liceul Industrial nr. 1 Ploieşti, Bacalaureat 1980

Universitatea Bucureşti, Facultatea de matematică, 1981-1985

Poezii publicate in:

în 2009 debutează în volum cu "Jonglerul de dimineaţă" la editura Xirius din Cluj(Prefaţă de Emil Cira). Volumul poate fi citit online aici.

Un al doilea volum de poezie intitulat "Bolnav de nevindecare" se poate accesat online aici. Volumul este încă în lucru (în completare).

Revista de cultură www.agero-stuttgart.de, Revista literară "Galateea", editor Sorin Anca, www.galateea.net (aceasta prezenţă WEB şi-a încetat activitatea din toamna anului 2007)

Eseuri publicate în ziarul românesc din Canada, www.observatorul.com

Ultimele eseuri publicate in diverse publicaţii online se pot citi online aici.

Diverse articole jurnalistice în www.rom2.de şi www.larg.de

Eseu publicat în revista “Contemporanul”: 'Starea "de graţie" a scriitorului român ce trăieşte în afara graniţelor României'

Eseuri publicate pe www.agero-stuttgart.de.
debut liric în limba germană în revista „L. Der Literaturbote”, nr. 96, din decembrie 2009, editată de Hessisches Literaturforum im Mousontum e.V. în Frankfurt am Main www.hlfm.de

Activitate comunitară

Editor al www.neu2.eu: Ştiri în limba română şi/sau germană,
despre evenimente culturale "româneşti", care au loc in spaţiul lingvistic german. A fost lansat la 20.01.2011.

Din 2010 responsabil pentru prezenta WEB a asociatiei ROMANiMA e.V. din Nürnberg www.romanima.de.

Din 2007 membru în consiliul de conducere al asociaţiei româno-germane din zona Rhin-Main (CROM). Responsabil pentru prezenţa WEB a acestei asociaţii: www.crom-de.de.

08.2002- 02.2005, cofondator al ligii asociaţiilor româno-germane din Germania LARG, precum şi responsabil pentru comunicare şi prezenţa internet (WEB), www.larg.de.

Din 2001 până în 2008, editor al primei prezenţe online pentru românii din Germania, www.rom2.de. Această prezenţă este un ziar electronic dar şi o arhivă a diasporei româneşti din Germania, prin numeroasele enciclopedii pe teme culturale si economice. Publicaţia şi-a încetat activitatea la 1.04.2008.

Posibilităţi de contactare

Alexandru Drăghici

Data ultimei actualizari 05.06.2011

Seară de poezie la Köln / DIALOG – Cercul Cultural româno-german

2010-07-19T14:22:00.005+03:00

Cercul cultural româno-german “Dialog” din Köln, care a împlinit recent 10 ani de la infiinţare, a ales pentru întîlnirea de primăvaăa o temă pe măsura soarelui, ambele reuşind să convingă: iarna a trecut definitiv, iar antidotul cel mai bun contra crizei globale şi a depresiilor adunate peste iarnă rămâne POEZIA.
Invitaţi au fost doi autori, Catrinel Gelles din Köln şi Alexandru Drăghici din Frankfurt, care au prezentat, la Melanchton-Akademie din Köln, poezii din volumele lor şi au schiţat drumul pe care l-au parcurs emoţiile, evenimentele sau amintirile până a ajunge versuri comprimate în volum.
Catrinel Gelles, de formaţie istoric şi muzeograf, fost redactor la postul de radio “Deutsche Welle”, departamentul în limba română, este cunoscută ascultătorilor emisiunilor culturale din jurnalul de călătorii bine documentat, cu perspective originale, scris din pasiune şi curiozitate timp de peste 20 de ani.
Cu acelaşi entuziasm, cu o aplecare literară de necontestat atât în povestire cît şi în alegerea temelor poetice, autoarea a ales din volumul de versuri “Pe cine să iert”, apărut la editura “Vinea” din Bucureşti câteva poeme notate de-a lungul călătoriei în insula Creta.
Catrinel Gelles este o poeta minimalistă, fără a lăsa un gust de telegraphic; priveşte în jurul ei, alegînd şi cernînd impresii pînă acestea ajung miniaturi poetice, seva acelei imagini sau trăiri originale.

Autoarea a povestit cum a prins-o pasiunea de a călători şi de a savura poezia universală, pentru ca, apoi, după multă vreme, să se decidă să împartă bucuriile şi tristeţile cu cei din jur, alegând expresia poetică. Poemele despre despărţiri de locuri, iubiri şi stări sufleteşti au convins publicul de autenticitatea acelei doamne care şi-a păstrat vitalitatea în toate cele.

Ce unora le este o povară o dată cu trecerea anilor este, în schimb, pentru Catrinel Gelles o formă de viaţă: curiozitatea nestăpânită, documentarea profesională, şi păstrarea conduitei originale, chiar şi în poezie.
Alexandru Drăghici, matematician şi specialist în informatică, cunoscut printre altele ca realizator al ziarului electronic pentru românii din Germania www.rom2.de (între anii 2001 si 2008), a citit din volumul său de poezii de debut „Jonglerul de dimineaţă“. Autorul, originar din România, stabilit în Germania dupa 1990, şi-a prezentat volumul şi la Köln, cu o vizibilă emoţie.

Autorul şi-a căutat un sprijin sufletesc scriind atât în limba română cât şi în germană, a surprins în vers alb stări, amintiri şi soluţii la ceea ce părea fără ieşire.

Alexandru Draghici nu este un începător, a vizitat cenacluri de literatură înainte de a se stabili în Germania, a publicat în “Contemporanul” şi în revista on-line “Galateea”, nu se obligă să scrie poezie cu orice chip şi nu obligă poezia să-i exprime “unu la unu” stările şi gândurile.Poezia l-a ajutat, după propria mărturisire, făcută în cadrul întâlnirii, să-şi clăteasca sufletul, pe care matematica oricum îl limpezise demult.
Titlul volumului a fost ales după poezia de deschidere, şi descrie una din stările în care se află deseori şi cei care nu scriu: a jongla cât mai bine viaţa, a reuşi să arunci profesional balonul în sus şi a fi pregătit să nu ratezi să îl mai prinzi.
Cei doi poeţi au dovedit încă o dată că viaţa de zi cu zi, contracronometru şi plină de greutăţi, nu va reuşi să excludă poezia, care din antichitate şi până astăzi nu s-a lăsat dată afară din agora oricare ar fi fost gustul pâinii sau oricât de lung spectacolul de circ. Anni-Lorei Mainka
Deutsche Welle – redacţia în limba română
19 aprilie 2010
Alexandru Drăghici citeşte din volumul propriu

Catrinel Gelles (Cădere) citeşte din volumul propriu

Lansare volum in Stuttgart: 21.03.2010

2010-07-19T14:18:00.001+03:00

Duminică, 21 Martie 2010, orele 13:00, Alexandru Drăghici prezintă volumul de poezie in "Jonglerul de dimineaţă" in orasul Stuttgart, la porohia ortodoxă romană "Nasterea Donului".(poeme în lectura autorului, discuţii libere)

Lansare volum in Heidelberg si Offenbach: 24.01.2010 / 30.01.2010

2010-07-19T14:15:00.002+03:00

Duminică, 24 ianuarie 2010, Alexandru Drăghici a prezentat volumul de poezie in Heidelberg, in cadrul unei manifestări organizate de asociaţia româno-germană "A.I. Cuza" din acelaşi oraş.

Sâmbătă, 30 ianuarie 2010, Dorothea Krampol a citit recenzia lui Emil Cira la volumul lui Alexandru Drăghici, "Jonglerul de dimineaţă". Autorul a recitat din poeziile proprii. A urmat o discutie despre condiţia omului de cultură în Diaspora.

O cronică fotografică a acestei manifestări se găseşte aici >>>>>.

Lansare volum in Offenbach: 10.11.2009

2010-07-19T14:14:00.000+03:00

Parohia ortodoxa romana Sf. Nicolae din Offenbach am Main (http://biserica.comeurom.net) va invita la o seara de inima si cultura romaneasca in data de Marti 10.11.2009, orele 17:00, in Backstrasse 16, Offenbach am Main.
Din program:

"Despre omul frumos":discutie cu Dan Puric, autorul cartii de mare succes cu acelasi nume
Interventii muzicale cu Cristian Braica
Eveniment literar: Alexandru Draghici prezinta volumul propriu de versuri"Jonglerul de dimineaţă"

Intrararea este libera! Donatiile benevole se vor folosi la lucrarile pentru Asezamantul romanesc din Offenbach am Main.

Lansare volum in Nürnberg: 06.09.2009

2010-07-19T14:11:00.002+03:00

asociaţia ROMANImA e.V. din Nürnberg (www.romanima.de) a organizat în data de 06.09.2009, în sala de festivităti de la Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi a Luxembourgului din Nürnberg, şedinţa cercului asociaţiei, "Întâlniri literare", care a avut înscris în agenda de lucru două teme:

"Amintiri despre Daniel Turcea"(fragment din lucrarea în pregătire "Patru poeti-patru colorări" al domnului Emil Cira).
Lansarea volumului de versuri"Jonglerul de dimineaţă"al domnului Alexandru Drăghici.(Prezentare de Emil Cira; poeme în lectura autorului)

Emil Cira este membru în consiliul de conducere al asociaţiei ROMANImA e.V. din Nürnberg.
Alexandru Drăghici a fost editorul ziarului în format electronic pentru vorbitorii de limba română din Germania, www.rom2.de,în perioada 2001-2008.

O cronică fotografică a acestei manifestări se găseşte în caseta fotografică din dreapta.

Conducerea ROMANImA e.V. Nürnberg

Semn la început de drum

2010-07-19T14:09:00.000+03:00

În noianul de poezie, care varsă în cititor suferinţă reală şi disperare, se-ntâmplă rar să dai peste acea carte, care valorizează pozitiv raportul în care se află Eu-l faţă cu lumea.

Cazul din urmă se potriveste volumului de versuri „Jonglerul de dimineaţă” al domnului Alexandru Drăghici.

Nu lamentaţia, ci sfiala, reflex al unor lecturi mai puţin umblate de marea obşte a cititorilor, alcătuieşte pânza, pe care autorul o ţese dintr-un fel de transparenţe calde, învăluind pe cel care se scufundă în poeme.

De pe suprafaţa verbală cu juxtapunerea simplă a versurilor, au fost izgonite provocările. Impulsul de a şoca e dominat cu buna ştiinţă. Jocurile de lumină şi umbră sunt echilibrate. Emoţia e bine temperată. Înnourările sunt pasagere, îndoielile sunt învinse, iar aşteptarea este răsplătită. Tensiunea naşte din alternanţa acestor stări, din contrapunerea dorinţei şi meditaţiei fulgurante, care, uneori, îmbracă haina tonalităţilor grave.

În supraproducţia de semne de azi, „Jonglerul de dimineaţă”, vreau să cred că îşi va găsi cititorul dispus să ocolească impreună cu poetul abisurile urii, ale neîmpăcării cu sine şi a nemulţumirii de ordinea lumii.

Fără îndoială, eros e leacul, care face posibilă această minune:


Uimire, apropiere şi depărtare sunt darulile, cu care vine in întâmpinarea noastră Alexandru Drăghici în primul lui volum de versuri.

Emil Cira

Nürnberg, 05 iunie 2008

Graniţa

2010-07-19T14:07:00.002+03:00

Această graniţă fragilă
Mă reflectă în luciul funebru al nopţii
Ochi în ochi
Zâmbet silit în creion negru.

Ce este oare real?

Această natură vie reflectată
În lacul perfect al nisipului topit
Sau eu, speriat
De somnul languros al luminii
Şi de adâncimea sălcie
A acestei nopţi cu lună?

Dăruire

2010-07-19T14:06:00.005+03:00

Mă caut
şi mă regăsesc
mereu
în gândul tău
ca şi cum
eu
aş fi
ochiul
cu care
tu
atingi zările.

Jonglerul

2010-07-19T14:06:00.002+03:00

Jonglerul aruncă mingi în aer.
Oameni se-adună vrăjiţi în jurul lui.
Iată încă o minge în iureşul aerian!
Mirarea curioşilor stă gata să explodeze,
Jonglerul aruncă mingi tot mai repede
Până când mulţimea cade în extaz.
Şi-atunci o secundă de beţie,
De siguranţă absolută...
Şi totul se năruie, mingiile cad rând pe rând
Cu zgomot mut şi trist.
Jonglerul vrea să le adune iar
Dar este prea târziu, mulţimea s-a risipit.

Plecările mele

2010-07-19T14:05:00.003+03:00

Desigur,
Te-ai gândit că vreau să plec iarăşi
Să mă depărtez de tine
Şi te-a întristat dorinţa mea.

Ai uitat că depărtările mi te-au redat
Mai fidel decât apropierea dintre noi,
Mai clară decât o mie şi una de vorbe,
Mai sonoră decât o sută de ochi,
Mai tactilă decât zece flori,
Mai parfumată decât o mână,
Mai gustoasă decât un măr.

Ca un mercenar mă voi întoarce la tine
Frânt de oboseala luptei,
Încălzit de dogoarea revederii.

Printre cuvinte

2010-07-19T14:05:00.000+03:00

La început a fost doar cuvântul,
Punte între două suflete.
Îţi era frig de atâta vis
Şi te îmbrăcam în cuvinte.

Ţi-am recunoscut silueta de copac,
Ce tăia in două orizontul.
Cuvintele mele te încălzeau
Şi nostalgiile ţi se scuturau uşor.

Vii din trecut, obosită de vise nedormite,
Iubirea-ţi somnoroasă creşte din ramuri,
Devine tot mai grea, încât parcă şi Universul
Se curbează sub gravitaţia ei.

Te pipăi orb prin cortina cuvintelor căzute,
Dezarmat îţi privesc în suflet printre rânduri,
Şi epiderma vrea să ia forma aerului,
Ce te împrejmuie şi te mângâie...

La început a fost cuvântul neîmblânzit,
Tu l-ai schimbat în suflet, în epidermă.
Alchimistă a cifrei doi
Te-aştept,
Nu-ţi fie teamă,
Suntem doar la începutul
Cuvântului...

De-a v-aţi ascunselea

2010-07-19T14:04:00.002+03:00

Somnul se joacă cu mine
De-a v-aţi ascunselea.
Eu număr la neşfârşit,
Până am voie să îl caut
Cu ochi închişi.
Îi aud visele cotrobăind,
Simt cum trecutul
Îmi leagă la ochi realitatea
Mimând o linişte,
Pe care nu o cunosc
Şi nu o voi cunoaşte,
Decât poate atunci
Când voi înceta să mai număr.

Pescar viclean, trecutul

2010-07-19T14:03:00.003+03:00

Trecutul îşi aruncă harpoanele după noi
Pescuindu-ne în plasele lui cleioase,
Răpindu-ne clipa.
Trist te priveam cum strecori mâinile
Către pescarul viclean
Şi nu mă auzeai şoptindu-ţi:
"Ai încredere,
Îngroapă trecutul,
Absoarbe-l spre firul de nisip,
Din care scoica viitorului
Va naşte o perlă!
Priveşte-mă: ACUM!"

Imn de zi cu zi

2010-07-19T14:03:00.000+03:00

Gândurile dimineţii se dezmorţesc la soare,
Respir adânc aerul tăios al dimineţii,
Mă întorc cu faţa către mine însumi,
Aspru îmi scrutez dorinţe şi înfrângeri.

Îmbrac apoi armura rolului de zi cu zi,
Salut pregnant pe cei din jur,
Fac slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi,
Zâmbesc amar şi alunec mai departe.

In seara blândă mă lepăd de măşti,
De zalele cotidianului, mă uit în oglindă
Spre interior.
E întuneric afară
Si-atât cald înăuntru,
Fiindcă tu eşti aici
Ascunsă printre gânduri,
Loială şi tăcută.

Marginea copilăriei

2010-07-19T14:02:00.002+03:00

Am oprit taxiul
Şi mi-a deschis uşa timpul.
“Până la marginea copilăriei”,
I-am zis “să mă mai scald în inocenţă”.
Întors acasă
Urc scările greoi
Cu haine ude
Dar cu epiderme noi.
În urmă doar lumina
Şiroind pe trepte.

Ajung la uşă,
Sun insistent
Şi îmi deschide mama,
Mă sărută pe frunte
Şi mă trimite înapoi.

Alb asurzitor

2010-07-19T14:01:00.005+03:00

Zăpada îşi aşează penelul
Pe copaci, case, drumuri şi fântâni.
Mă încălzesc în faţa acestui peisaj
La focul amintirilor, ce arde plăpând.

Prieteni se aşează în rama albă,
Colaj de chipuri, sentimente şi trăiri;
Strat după strat lumina se aşează,
Alb asurzitor, definitiv.

Carpe Diem

2010-07-19T14:01:00.002+03:00

Pământul îşi dă la o parte plapuma nopţii,
Îşi îmbracă halatul diafan al ceţii
Şi dă la o parte cortina de nori,
Face o plecăciune către soare,
Trezeşte apoi copaci şi flori,
Zâmbeşte oamenilor şi animalelor
Şi după acest mic dejun
Se aşează la pândă
Şi speră să ghicească
Gândurile din amprentele paşilor,
Să le transcrie apoi în jurnalul zilei,
În dosarul meu tot mai greu
Pentru cenzura de apoi.

Mama

2010-07-19T14:00:00.003+03:00

Zi de zi îmi vorbeşti
Precum copacul vorbeşte fructului
Si rogi Soarele să întârzie
Mai mult asupra mea.

Singurătatea ţi-o cârpeşti cu amintiri,
Numeri clipele
Până la următoarea revedere
Si printre rugăciuni strecori îngeri,
Care poartă flori de tei la urechi
Să-mi parfumeze necredinţa.

Atâta iertare şi răbdare
Întrece chiar şi îndărătnicia pietrei.

Te port în mine
Precum o apă fără margini,
Din care lumina si sunetul
Mă zămislesc neîncetat.

Policromă

2010-07-19T14:00:00.000+03:00

Ploaia roz mă pătrunde până la piele.
După un soare albastru tânjesc
Să evapore tristeţea ta inflaţionară,
Care s-a aşezat printre gânduri.

Îmi port paşii prin iarba roşie
Îmbibată de sângele clipelor.
Respir aerul violet al zilei abia înmugurite,
Portocalie mi-e speranţa din cocon
Si-abia aştept să bată din aripi.

Pe fundalul scenei, umbra albă
A actorului chinuit de versurile negre,
Pe care le-a uitat,
Mut şi nemişcat îşi declamă rolul.
Prin prisma secundei ţipă tăcerea.

Discipolul

2010-07-19T13:59:00.003+03:00

Maestre, moşeşte-mă din nou
La naşterea ideilor.

Să nu-ţi faci iluzii!
În admiraţia mea
Stă deja sâmburele revoltei.
Mă voi dezbrăca de tot acest polei,
Îmi voi creşte ideile
Şi le voi pune la dispoziţie doar cârje
Să rătăcească printre axonii străini.
La câte un colţ
Le voi da brânci.
Dacă vor supravieţui,
Voi fi primul plagiator al propriei creaţii.

Lumina

2010-07-19T13:59:00.000+03:00

Certitudinea, în care şovăielile
Îşi focalizează întunericul, Mă împresoară Şi mă curătă de slăbiciunile incolore.
Desigur, există un nucleu de neştiinţă, Care mă va mântui
Pe altarul intransigenţei mele. Să mă caţăr pe crucea din întuneric, Lumină, tu mamă a mea! În acest incest mă voi purifica În salt cuantic, lumină devin!

Yin şi Yang

2010-07-19T13:58:00.000+03:00

Tu şi eu, în camera obscură a vieţii, Yin şi Yang, în labirintul înspiralării noastre. Orgia de a te vedea cu degetele Mă aruncă dincolo de timp.

Eternitatea are miros de transpiraţie.

Bine temperat

2010-07-19T13:57:00.000+03:00

Îmi cânţi iubirea bine temperată
Atât de încet,
Încât nu te aud
Doar diapazonul zâmbetului tău
Tulbură zgomotul de fond
Al surzeniei mele.

Pielea ta ia forma arcuşului
Şi corzile mele cântă nota
Parfumului tău,
O melodie luminoasă ce domoleşte
Furtuna aspră a incoerenţei mele.

Vis

2010-07-19T13:56:00.001+03:00

Pentru Mădălina

Te-ai oprit în vârful dealului
Să priveşti Soarele,
Cum stă cu coatele rezemate
Pe gardul orizontului.
Razele îţi reflectă
Albastrul mării pe chip.

Uşoară precum o boare de vânt
Faci un pas către risipitorul de lumină
Şi începi să-i vorbeşti cu un zâmbet.

Umbra şuşotea cu lumina.
Fericirea îţi amorţise simţurile.
“De ce îmi vorbesc” îţi spuneai,
“Doar sunt fericită şi în numele lor”.

Ateism îmblânzit

2010-07-19T13:55:00.002+03:00

Sub cerul albastru
Mă descopăr deodată,
Un primitiv insular
Aşteptând
Un Zeu nepedepsitor,
Care stă alături
Sub soarele îmbătător.

Şi mă rog ca cerul albastru
să-i fie şi lui fată Morgana
Întinat de cele lumeşti,
Să nu mai urce în cer,
Lângă mine să-şi clădească
Efemere castele de nisip
Şi timpul să-l izgonească
În adâncul apelor,
Apele ochilor tăi
Născând o nouă cosmogonie.

Simetria clipei

2010-07-19T13:54:00.002+03:00

Mă odihnesc în mijlocul drumului
Şi privesc spre trecut:
“Oare aşa îmi va arăta viitorul?”
Mă întorc către viitor:
“Oare aşa mi-a fost trecutul?”

Interzisă

2010-07-19T13:53:00.003+03:00

Mi-e clipa săracă de tine
Şi ochiul mi-e flămând
De gâtul tău de căprioară
Doar mâna mea visează iarăşi
La sânul tău rotund.

Rogu-te,
Binecuvântează-mă
Cu freamătul pleoapelor tale
Şi zâmbeşte-mi
În această clipă interzisă.

Singurătate

2010-07-19T13:53:00.000+03:00

Te pândeam în camera goală,
Peretii albi te despuiau încet,
Cuvintele încetaseră demult.

Doar zâmbetul tău
Mai lumina deşertul dintre noi,
Te priveam doar prin cuvinte
Şi cât de intangibilă îmi păreai atunci,
Ce albă ţi-era vocea,
Ce neagră privirea.

Cenzura, născătoare de fapte

2010-07-19T13:52:00.002+03:00

O culpă exterioară vrea să-mi spună ce sunt,
O cenzură interioară îmi dictează să pot,
O miopie forţată face din mine un egoist,
Negativul unui sfânt ce nu pot fi.

Cine este tatăl faptelor mele?

Exigenţă

2010-07-19T13:51:00.003+03:00

Nu există judecata de apoi,
Nici oprobiul prietenilor,
Nici răzbunarea vieţii,
Pentru răul ce-l faci
Ci doar ghilotina propriei exigenţe.

Ascute-i zilnic cuţitul,
Priveşte soarele bun si darnic,
Lasă-te sedus
Şi mai trăieşte o zi!

Răgaz

2010-07-19T13:51:00.000+03:00

În lumina reflectoarelor
Îmi ceri o lumânare
Şi vrei să-ţi citesc în palmă
Norocul din trecut,
Când îţi eram de-ajuns
Când vorbele mele le dăltuiai în piatră.

Ecoul mângâierilor mele
Nu mai sfâşie ca în trecut
Păienjenişul întunericului.

Vorbesc într-un gol fără ecou...

Iubirea îşi cere răgaz
Şi eu mă adun de printre rânduri.

Nu cred în tine

2010-07-19T13:50:00.002+03:00

Iată-mă reînviat din credinţa neperenă,
Mirat de cât de mulţi te urmează
Să le dai lumina
Să le îmblânzeşti aşteptarea.

Nu vreau să am un răspuns
La o întrebare, pe care nu o am.

Cred în lumina care nu cere credinţă,
Care nu se jertfeşte pentru mine
Ci dăruieşte fără aşteptări
Şi care nu ştie ce-i păcatul.

Ce poveste minunată eşti
Şi ce naiv eu
Să cred că nu cred în tine.

Curţi interioare

2010-07-19T13:49:00.003+03:00

Toate aceste curţi interioare
Umbrite de propriile mele gânduri,
în care copiii zburdă, se ceartă şi râd.

Un tei îmi şopteşte
Taina umbrei răcoroase,
Un balansoar cu braţe lungi
Îmi colorează gândul cu un zbor
Iar tu, copilărie, din ascunziş
Îmi faci semn, să nu te dau de gol.

Insolenţa

2010-07-19T13:49:00.000+03:00

Insolenţa rapace,
Cu care trăgeai
Cortina peste soare
Şi învăluită în întuneric
Mă târai în patul tău
Să îţi arăt
Cât de mult te doresc.

Ca mai apoi
Furioasă
Să mă alungi
De lângă tine
Ca să nu ţi se facă iarăşi
Sete de mine.

Şi mă lăsa-i aşa
Să mă sufoc
În răpăitul secundelor,
În care nu te vedeam,
Nu te pipăiam,
Nu te pătrundeam.

Somnul

2010-07-19T13:48:00.000+03:00

Închid ochii, ziua trage zăvorul,
Visele nude pot să înceapă orgia.
În faţa martorilor fără memorie
Somnul deşiră împletitura Penelopei,
Cea care mă aşteaptă să mă întorc.

Lumina din trăiri stă în genunchi
Şi se roagă pentru mine
Să vă privesc pe voi,
Cei luminoşi din mine.

Îngerul îmi şterge lacrimile ruşinii
Şi mă iartă, precum şi voi îmi iertaţi mie
Greşitului vostru, voi copil, femeie, mamă.

Oglinda

2010-07-19T13:28:00.001+03:00

Tălpile goale
Prind rădăcini
În pământul umed
Şi simt prin ele
Geologia rătăcirilor mele.
Mâinile cresc
Către cerul îndrăgostit
De tine Soare.

Gândurile mă poartă
Prin tuneluri pline de lilieci
Şi încep timid
Să bănuiesc cine sunt,
Câţi străini se mai cuibăresc în mine
Şi câtă dragoste
Îmi mai rămâne
De sporit.

Frica îmblânzită

2010-07-19T13:27:00.002+03:00

Frica mea îmblânzită
Roade lanţul
În cuşca fără uşă
Şi-o apucă năbădăile
Când pericolul se îndepărtează.

Îi este ciudă
Că nu şi-a arătat
Măcar colţii.

Sinele îi şopteşte:
„Stai liniştită, îţi spun eu
Când trebuie să muşti”.

Limită

2010-07-19T13:26:00.005+03:00

Vreau să fiu singur
Între hotare proprii
De-aceea stau încordat la pândă
Să prind eul primar de gât
Şi să-i sorb secunda caldă.

Secat de iluzii
Îmi voi agăţa şabloanele în cui
Şi voi lăsa în urmă pleiada
De cruciaţi ai rătăcirilor mele.

Îmi pregătesc mut plecarea
Care abia acum începe
Să capete un sens.

Semn de carte

2010-07-19T13:26:00.002+03:00

Cearceaful nopţii noastre
Se odihneşte precum un semn de carte
Între ieri şi mâine
Parfumul epidermei tale
Îmi stăruie în nări
Săruturile tale îmi dorm pe umăr
Şi te aud şoptindu-mi tandru:

„Sunt aici, oblojeşte-mi absenţa ta din trecut
Striveşte-mă în braţele tale
Lasă-mă să mor un pic în secunda
În care mă scurg în tine
Fă să-mi fie gândul bolnav de tine
Şi citeşte-mi de unde am rămas.”

Quod erat demonstrandum

2010-07-19T13:25:00.002+03:00

Încă vrăjit de lumina ce îţi poleia epiderma,
Îmi amintesc prea acut şi dureros,
Cum mâinile mele timide mângâiau
Funcţii matematice nedefinite,
Ce nu puteau să cuprindă
Frumuseţea coapsei tale senzuale.

Prin încercări nenumărate
Doream să îţi descifrez secretul,
Să te cuprind în semne ştiute doar de mine,
În ecuaţii diafane să te îmbrac
Şi-aşa să te port cu mine în cotidian.

Păstrez în nări
Parfumul tău îmbătător
De dulce-amărui,
În palme mai simt
Căldura sânilor tăi:
Lumina din privirile tale
Se adaugă zilei,
Ce-o scad nopţii fără tine.

Îmbrăţişarea ta
Mi-e încă fragedă între gânduri
Şi te iubesc mereu mai mult
Cu uimirea crescândă
Că te-am găsit.

Piatra

2010-07-19T13:24:00.003+03:00

Piatra este o mică stea
Născută din căldură
Cu nostalgia soarelui,
Cu amintirea pământului.

Piatra este o parte din noi,
Care încă nu s-a născut,
Cu o memorie fără început,
A ceea ce a fost
Şi a ceea ce vom deveni.

Vom sta cândva
Unul lângă celălalt,
Piatră lângă piatră
Încălzite de acelaşi soare,
Îndrăgostiţi în trecut,
Înlănţuiţi în viitor.

Somn

2010-07-19T13:24:00.000+03:00

Închid ochii în miez de zi
Soarele îmi usucă coşmarurile
Şi dorm din nou fericit
Ca atunci mamă,
Când mă legănai pe picioare
Şi aşteptai cu jind
Bărbaţii
Care nu au ştiut să te iubească.

Hotarul regăsit

2010-07-19T13:23:00.002+03:00

M-am dezvăţat să te mai iubesc,
De când rătăcesc
Prin Eul fără hotare
Ruşinat şi neajutorat.

Îmbrac mătasea iluziei
Că voi regăsi hotarul,
Care n-a mai vrut să te cuprindă.

Voi aştepta lumina să mă developeze,
Ochiul meu îţi va mângâia conturul
Şi mâna mea îţi va reda epiderma.

Noaptea blândă

2010-07-19T13:22:00.003+03:00

Este o noapte blândă...
Cei dragi dorm scufundaţi în vise
Sub acoperişul, unde i-am adunat pe toţi.

În noapte, o floare îşi oferă polenul
Reginei nopţii drept răsplată
Pentru visele risipite de bătăile de aripi.

Din nou păsări metalice
Distrug visuri şi adăposturi,
Îmbracă copii nevinovaţi în zdrenţele groazei
Şi le desenează cearcăne groase de nesomn.

Mă rog tuturor zeilor din noi
Să lase nopţile pentru îndrăgostiţi,
Pentru încleştarea contopirii lor nesăţioase.
Mă rog Luminii
Să trimită Noaptea la culcare,
Ca eu la rându-mi să pot visa liniştit
În plin miez de zi: fluturi mângâind
Cu aripile lor chipurile celor dragi.

Aripa îngerului

2010-07-19T13:22:00.000+03:00

Mi-am pus aşteptarea la-nmuiat
În dorul caustic de tine
Şi-aştept timpul să-şi facă treaba,
Să mă albească de tine.

Îmi şterg amintirile de praful îmbrăţişărilor tale
Si îţi blestem sărutul
Care mi-a otrăvit sângele.

În nări mai persista mirosul epidermei tale
Iar razele soarelui sunt eclipsate şi-acum
De privirea ta grea de tristeţe.

Îmi amintesc:
Pe pleoape aveai precum un fluture de noapte
Rătăcit în lumina zilei
Pigmentul vinovăţiei şi al fragilităţii tale disperate.
Nemângâierea-ţi transpira prin toţi porii,
Când te topeai la pieptul meu.

Mâna care îmi mângâia părul,
Mai zvâcnea încet,
Atunci când aripa îngerului
Te-a lovit uşor
Şi-ai auzit şoapta ce-ţi spunea...
Şi nu mă mai laşi să plec.

Înger

2010-07-19T13:21:00.002+03:00

Un înger mucalit
Te-a păcălit,
Ti-a pus sare în cafea
Şi-n păr o acadea,
O steluţă-n colţul gurii
Şi un soare în inimă...
Pe mine m-a mângâiat
Şi din nou am fost iertat
Dar eu mi-s prea ruşinat
Ca sa-ncep cu un păcat.
Mai bine te iau de mână
Şi-mi doresc iar voie bună,
Cu tine să înfloresc
Şi mereu să te ... grădinăresc.

Melcul

2010-07-19T13:20:00.002+03:00

Melc, melc codobelc,
Cu coarne de taur,
Cu plete de balaur,
Cu ochi de pisică
Si zâmbet de mititică!
Dute-n vale la Mărie
Şi aşează-i-te pe pălărie
Şopteşte-i ceva despre mine
Că mă topesc către sine
Şi o rog să mă sloboadă,
Să mă umple de roadă
Când merge la culcare
Să-mi pună în spinare
Un dor de-al ei într-o căsuţă
Sigilat cu-o mămăruţă.

Circuit închis

2010-07-19T13:19:00.002+03:00

Tu si eu într-o clepsidră,
Tu în jumătatea de sus,
Eu aşteptându-te
In fiecare picătură de nisip.

Simt cum te aşezi în mine,
Strat peste strat
Si mă umpli neîncetat
Cu o aşteptare flămândă.

Suntem în vârful dealului tău iniţiatic,
Ne rostogolim la vale...
Clepsidră orizontală,
Iubire în circuit închis.

Mister

2010-07-19T13:18:00.000+03:00

Lumina stătea pe gânduri
Ocrotită de aripa îngerului.
Întunericul mă luase de mână
Şi ne plimbam pe picioroange
Printre dorinţe amorţite.
Mă scuturam de solzi

Ca să primesc penele îngerului,
Care ningeau peste mine.
Din cerul golit de lumină

Ploua cu stele mari.
Misterul îmi deschidea umbrela

Şi mă privea cu ochii mari, negri, întrebător.

Tot mai străin

2010-07-19T13:16:00.000+03:00

Când îmi vorbeşti,
Arunci tăcerile tale
Precum un năvod
Asupra mea.

Zac la mal
Legat fedeleş
În barca fără vâsle.
Aştept să te înduri de mine
Să mă primeşti iarăşi
În braţele tale,
Să mă umpli încet
Până îmi voi fi
Tot mai străin
Si tot mai plin de tine.

Lumina din tine

2010-07-19T13:13:00.000+03:00

Motto: „Există doar viaţă şi lumină. Nici întuneric nici moarte nu exista în lume.” Arseni Tarkowski

Când nu mai ştii cine sunt,
Priveşte în oglinda
Primită în dar!
Mă vei zări difuz
De-atâta depărtare.
Apropie-te din nou,
Pune-mă pe sticlă,
Copiază-mi conturul,
Aproximează exact lumina,
Ce ţi-o voi trimite
Din spatele oglinzii
Înapoi.

Information Overflow

2010-07-19T13:10:00.000+03:00

M-am înecat cu atâta informaţie.
Creierul stă gata să vomite...
Fraze, imagini, ritmuri
Se înbulzesc la Marea Intrare.
Cenzorul doarme drogat sub masă
Şi se visează jucând „telefonul fără fir”.
Dirijorul sentimentelor îmi dă un ton fals
Şi râd în loc să plâng.
Clachez sub acest haos, aşa zis firesc.
Reţeaua mă trezeşte din abulie
Şi îmi aduce aminte
De Marele Rol al Interfeţei.
Gândesc nostalgic la crescătorul de idei.
Să evadez nu pot, … zero unu unu zero bit bit bit …