Apelat amical să mă pronunţ asupravolumului de debut poetic al lui Alexandru Drăghici, „Jonglerul de dimineaţă”, editatîn ţară, editură nespecificată, la ClujNapoca, 2009, am primit via Revista Agero cu interes sporit şi am procedat la olectură fără riscurile celei psihanalitice,iritante pentru mai toţi poeţii..., cirezumându-mă la un comment aplicat strictpe text. Despre poetul şi eseistul mărturisit a fi „activ comunitar” în diaspora germană şi canadiană, mai ales, îmi întregesc datelecitind prezentarea editorului. Între altele,Alexandru Drăghici ( n. la 11.o9.1961, în Bărcăneşti-Prahova, cu studii universitare matematice în ţară) – ştiam câte ceva din invocatele publicaţii, îndeosebi Galateea, o revistă pe merit deplânsă de mulţi scriitori care au gravitat pe orbita ei... Am avut chiar onoarea unor corepondenţe cu Sorin Anca, am publicat în paginile ei, avânddistinşi amici literari, ca dr. psiholog, poet şi grafician Al. Lungu şi Andrei Zanca, animatori fervenţi ai boemelor culturale româneşti din occident, ori cu graficianul –poet Dănilă... Or Alexandru Drăghici evocă revista şi evident exigenţele ei, cele din varianta editată pe hârtie, sau cea Web... Alte pulbicaţii evocate sunt ziarul românesc din Canada, www.observatorul.com (merituoasa revistă a editurii d-lui Bărbulescu? sau www.rom2 şi www.larg. de. (precizare A. Drăghici: este o revistă de sine stătătoare din USA)
Premabulul meu, în cazul editorului Alexandru Drăghici, este necesar mai ales cititorului din ţară, care nu a avut acces la aceste fapte merituoase, de interes pentru o eventuală antologie a românilor emigraţi ieri sau recent din spaţiul „originar”... dedicaţi activităţii literare în diversele mişcări din Germania, mai ales. Poetul Alexandru Drăghici debutează sub semnul imediat observabil, al unei angoase existenţiale şi sub stresul virtualizării „galaxiei internet”, însă leit-motivul artei poetice este unul auto-referenţial, al egoului divergent cu Sinele invocat repetat.
Angoasa sus invocată, a existenţialismului trans-modernist, poate colateral post-modernismului ironiştilor (optzeciştii...), este cea dintâi una a Erosului de tip ironist – oximoronic, vag cu ecouri din M.R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, via Sorescu, iar mai pe aproape George Stanca, recent referenţiat de mine în Revista Agero...
Voi cita fragmentar din cartea citită „la rece”, pentru obiectivitatea fără patosul „constructiv” pe care am practicat-o îndelung. Cartea sa este ironică şi prin genericul în care consideră că a scrie, e a jongla, asta însă pentru un semiotician nu cade pe... Kant.
Eşantioane semnificative :
,,M-am înnecat cu atâta informaţie
Creierul stă gata să vomite...
Fraze, imagini, ritmuri
Se îmbulzesc la Marea Intrare.
Cenzorul doarme drogat sub masă.(...)
Dirijorul sentimentelor îmi dă un ton
fals” ...
Gândesc nostalgic la crescătorul de idei
(Vinea le văzuse, n.a.)
Să evadez nu pot, zero unu, unu zero,
bit, bit, bit”...
( Information Overflow)
Evident, e vorba de alienarea prin cyborgizare...
Ce anume acuză poetul dacă nu teroarea (terror mentis) a „galaxiei internet”, sau captivitatea de tip vampirism-energetic a virtualului care „înghite”, ca Vămile Văzduhului mitologic, vezi sintagma citată „Marea Intrare”? Impactul anxios, întru comunicare virtuală, instantanee, al scrisului în Interconnection, este terifiant, este devorator, iar hiper–sensibilitatea „erosului sublimat”, de care scrie Emil Cira din Nurnberg..., prefaţatorul, produce un discurs cvasi-explicit, uşor parodic, uşor depresiv, uşor persiflant... deşi o ars-poetica subţire citată de acelaşi Cira, sugerează enunţiativ empatia, dăruirea, simplitudinea sună aşa :
,,Mă caut/ şi mă regăsesc/ mereu/ în gândul tău/ ca şi cum/ eu/ aş fi / ochiul/ cu care tu/ atingi zările”... Diafan şi simplist-retoric, enunţul nu este cheie a cărţii, deoarece dominanta este a dualităţii ego-sine, iar starea este conflictuală.
Leit motiv al câtorva poezii este antinomicul Yin – Yang, prefigurat ca o
clepsidră (interesant) masculin-feminin, şi care este ciudat proiectată pe orizontală!) – ca perechea umană în actul împreunării, Verbul poetului revine plasticizant, este unul al „umplerii de celălalt":
...,,Aştept să te înduri de mine/ să mă primeşti iarăşi/ să mă umpli încet/ până îmi voi fi/ tot mai străin/ şi tot mai plin de tine” (Tot mai străin, pag, 50). Evident, simbolistica este cea a re-calibrării în sens energetic-fiinţial,... al „sfericului” androginici paltonician. Dar obsesia alienării revine paradoxală, aşa cum şi atunci când Drăghici are reprezentarea strict-grafică, viruală, a Noimei în ireal, în vitualul stihial internet. Este un efort chinuitor de a se înţelege pe sine, însă fără instrumentaţia filosofică.
Introspecţia este labirintică şi... sisifică. Dacă într-un poem, clepsidra este pe
dealul-munte” alegoric, altundeva „lumina sinelui” (aluzie la Tăslăuanu), devine labrinith-caleidoscop-oglindire:
„Aproximează exact lumina
ce ţi-o voi trimite
din spatele oglinzii
înapoi” ...
Este un fel de efect Op Art propus în percepţia pe care o enumeram oximoronică, enunţul este strict eseistic, vag aforistic, livresc. Parcurg invers cartea (!) ştiind că de fapt ea este un itinerar discursiv care, asemeni duratei, străbate invers Timpul... („Înaintăm spre moarte cu spatele”...).
Alexandru Drăghici îşi are reţeta unui catharsis nu prea convins, aproape auto-persiflant, probabil cu scop... protector...
Mărturisirea unei rupturi între... Yin şi Yang (divorţul?) ia proporţii parafrazice, evitându-se tandru... lamento-ul şi invocându-se destinul, Datum-ul... Însă Fatum-ul, iubirea de propriul destin (artistic?) – este la extremă, conflictul este irezolvabil fără riscul alienării evocate repetat.
Sinele este captiv în „animal”, cum spune Umberto Eco, dar „omul este un sistem bio-energetic deschis, în treimea undă, vibraţie, particulă”... Ce scrie Alexandru Drăghici în cel mai relevant poem, „Circuit închis”, care acuză cert sus-numitele angoase ?
Tu şi eu, într-o clepsidră/ tu, în jumătatea de sus/ eu, aşteptându-te/ în fiecare picătură de nisip/ (subtilă transsubstanţiere- nisip- curgere, n.a.) / Simt cum te aşezi în mine/ (iarăşi verbul umplerii, transferului energetic, Yin – Yang-ul energetic, n.a.) / strat după strat (şi mă umpli neîncetat (idem verbul umplerii celuilalt, verb orgasmic, aici post- coitum, n.a.) / cu o aşteptare flămândă/... (ibid vampirism energetic, n.a.) ...
Suntem în vârful dealului tău iniţiatic
Ne rostogolim la vale
Clepsidră orizontală,
Iubire în circuit închis”
Negreşit, acest poem este între cele mai reuşite şi semnificative ale poetului, textul conţine aforistic (mult în puţine cuvinte), o interpretare originală, coroborând motivul Sisific cu cel al lui Cronos sugestiv prin anticul ceas de nisip... Poetul relevă aici gândire poetică dublată de vizionarismul uşor eclectiv livresc, însă patosul este autentic...
Revenind la poemul paginii 22:
Tu şi eu, în camera obscură (banda lui Moebues ? n.a.) Yin şi Yang, în labirintul (bis al motivelor onto-poetice, n.a.)
Orgia de a te vedea cu degetele (frumos
spus, n.a.)
Mă aruncă dincolo de timp.
Eternitatea are miros
De transipraţie.
(final care stinge, ratează brutal sublimul, n.a.)
Aluziile la Misterium-ul ezoteric revin şiele, sugerând acel „norişor de spleondoare” din Enuma Eliş:
... ,,mă scuturam de solzi
Ca să primesc penele îngerului
Care ningeau peste mine
(frumos nuanţat inefabilul, n)
Din cerul golit de lumină..
...Misterul îmi deschidea umbrela
Şi mă privea cu ochii mari, negri,
întrebător.”
( Mister, pag. 49)
Aceste flash-uri psihedelice, undergraund, ale separaţiei-alienării prin abandonul principiului Yin în „reumplerea” (gravidizarea, foamea materiei, ca în tezele lui Schopenhauer sau ideile lui Eminescu) ..., revin în discursul liric al acestui interesant poet, deocamdată fără „religia" actului poetic în sine, mai degrabă trepidând pe afecte ce se epuizează brusc, strivite de răceala enunţului şi absenţa metaforei plasticizante. Captivitatea în „circuitul închis” este o iluzie, iar umbrele ce se perindă imaginar au ceva mai degrabă oniric, ceva de transă auto-indusă.
Departe el însuşi de cea care îi „cântă iubirea bine temperată”, undeva fiind în zona delicată a anxietăţilor freudiene, dacă nu îl supără asta, poetul Alexandru Drăghici explorează în situri care pot dezveli filonul propriei fiinţe, dacă Eros fuzionează cum Psiche.
Intuieşte el însuşi:
,,Desigur, există un nucleu de neştiinţă
Care mă va mântui...
Pe altarul intransigenţei mele”
(Lumina, pag. 21.)
Nu ştiu încă dacă „frica îmblânzită” evocată undeva, este a sinelui, sau a subconştientului labirinthic...
„Stai liniştită, îţi spun eu, (ego-ul, voila, n.a.) Când trebuie să muşti”.
Eugen Evu
